Planul Tirpitz

Alfred von Tirpitz sa născut la 19 martie 1849 în micul oraş Kustrin în partea de est a Prusiei. Fiul unui judecător, el sa alăturat Marinei Prusace în 1865 şi în curând a făcut o carieră strălucită. În 1880 a fost responsabil pentru dezvoltarea unei noi torpile. În 1891 a devenit şef de personal al staţiei navale din Marea Baltică. Spre deosebire de mulţi dintre camarazii săi mai în vârstă. Tirpitz avea un concept clar asupra politicii si strategiei navale, fapt ce i-a atras atenţia noului Kaiser, Wilhelm al-II-lea, el însuşi un pasionat de marină. Tirpitz era profund convins că istoria a dovedit că puterea navală este o condiţie prealabilă pentru prestigiul, bunăstarea, stabilitatea socială a Imperiului German în secolul XX. În 1897, Wilhelm al-II-lea l-a pus responsabil de Biroul Flotei Marine a Reichului unde a avut de a face cu bugetul naval şi cu obţinerea de resurse financiare pentru o extindere planificată a marinei.

Acest plan făcea parte din stategia de Weltpolitik (politica globală) a Kaiserului Wilhelm al-II-lea, chemând la o extindere ambiţioasă a Marinei Imperiale Germane. În sens îngust planul presupunea înlocuirea navelor vechi şi construirea altora noi. În acest scop, Tirpitz şi echipa sa de ofiţeri navali au organizat în aşa fel încât, vechile cuirasate şi crucişătoare veneau pentru înlocuire într-o secvenţă de două pe an. Cu toate acestea, ambiţia lui Tirpitz a fost de a lansa trei nave pe an. În consecinţă, o navă nouă era adăugată la cele 2 înlocuiri, rezultând în ceea ce urma să fie numit un „3-tempo” anual. Aceste 3 nave urmau să fie înlocuite din nou după 20 de ani, producându-se între timp o flotă de 60 de nave mari.

În iunie 1898 Reichstag-ul a promulgat Prima Lege a Marinei de Război, care stabilea o flotă militară constând din doua escadroane militare şi cel mai important asigura construcţia continuă a flotei. Mai important, el a decis să urmeze exemplul Marii Britanii şi să înceapă construirea navelor de luptă de tipul Dreadnought, care abandona avantajul cantitativ în numărul de nave pentru superioritatea calitativă a puterii de foc. Principalul sprijin al lui Tirpitz a venit din partea burgheziei comerciale şi a celei industriale, ai căror ochi erau axaţi pe pieţele mondiale, colonii, în special din organizaţii din clasa de mijloc precum: Wehrverein (Liga Apărării), Alldeutscher Verband (Liga Pangermană), Deutsche Kolonialgeselischaft (Asociaţia Colonială Germană) şi Zentralverband deutscher Industrieller (Asociaţia Centrală a Industriaşilor germani).

Desi Germania rămăsese cu mult în urma Marii Britanii la totalul navelor de război în anul 1890, secretarul marinei, amiralul Alfred von Tirpitz realizase „conceptul de risc” (Risikogedanke) care i-a dat speranţă Kaiserului. Pornind de la concluzia că îmbunataţirile constante în metalurgie, explozibili chimici şi arme vor face marinile curente învechite, el era de părere că marina germană ar putea să o depăşească pe cea britanică într-o generaţie prin construirea a trei cuirasate şi a două crucişătoare în 1898, rezultând o flotă de şaizeci de cuirasate de linie şi patruzeci de crucişătoare în 1918.

Tirpitz a apreciat în continuare că britanicii, împovăraţi cu angajamentle globale vor trebui să construiască nouăzeci de cuirasate şi aproape la fel de multe crucişătoare în aceeaşi perioadă, doar pentru a ţine pasul. Şi chiar cu nouăzeci de cuirasate, Tirpitz era sigur că britanicii nu ar îndrăzni să provoace o marină germană de şaizeci de nave, pentru că riscul ar fi prea mare. Ameniţându-i pe britanici cu un raport de 2:3, Tirpitz urmărea obligarea Londrei să accepte paşnic un imperiu german de peste mări. Tirpitz şi Kaiser Wilhelm au presupus că britanicii îi vor invita într-un „sistem al balanţei globale” în care britanicii vor sprijini activ aspiraţiile coloniale germane.

Categorii:Istoria Germaniei