Archive

Archive for the ‘Istoria Rusiei’ Category

Revolta lui Pugaciov

Revolta lui Pugaciov din 1773-1774 a început pentru motive similare cu cele ale rebeliunii conduse de Bulavin – guvernul central rus a exercitat un control crescut asupra populaţiei de cazaci. Condus din nou de către un cazac, Emelian Pugaciov, revolta a început printre cazacii de-a lungul râului Yaik (Ural) datorită nivelurilor ridicate de recrutare şi a impozitelor necesare pentru a lupta Războiului de Şapte Ani şi a Războiului Ruso-Turc. Pugaciov a pretins a fi Petru al-III-lea, care a fost foarte nepopular cu nobilimea dar destul de simpatizat de clasele de jos. Mare parte din succesul lui Pugaciov deriva din utilizarea mitului potrivit căruia acesta ar fi adevăratul ţar, care în realitate a fost ucis şase luni de la urcarea pe tron într-o lovitură de stat care a adus-o pe soţia sa Ecaterina cea Mare la putere în 1762. Unul dintre scopurile sale principale era de a intra în capitală şi de a pretinde tronul Rusiei. Pugaciov a acuzat nobilimea că a încercat să îl ucidă pe Petru al-III-lea şi să îl înlocuiască cu Ecaterina cea Mare în dorinţa de a preveni libertatea ţărănimii pe care acesta o urma să o realizeze. Pugaciov a promis libertate cazacilor publicând manifeste personalizate pentru diverse alte grupuri: vechi-credincioşi, popoarele nomade, muncitori şi ţărani. Apelulul lui Pugaciov a fost unul social, el a instigat la un fel de luptă de clasă a iobagilor împotriva moşierilor, dintre care trei mii se crede că au murit în timpul revoltei. Trupele lui au început sa preia zonele din apropiere, în schimb Ecaterina a trimis o armată total inadecvată pentru a suprima revolta. Scăpând de armată el sa mutat în teritoriul Rusiei şi a obţinut sprijin de la ţărănime, promiţându-le liberate faţă de recrutarea, impozite şi control al terenului. Le-a ordonat ţăranilor să işi execute proprietarii de teren: 1572 (din care 474 erau femei şi 302 copii), 1037 oficiali şi 237 preoţi au fost ucişi. Pe 15 septembrie 1774 a fost predat autorităţiilor de proprii săi cazaci, fiind dus la Moscova într-o cuşcă şi executat public pe 10 ianuarie 1775. Împărăteasa a stabilit că Rusia avea nevoie de o prezenţă administrativă permanentă si mai extinsă în mediul rural. Rebeliunea a generat o nouă fază a construcţiei statale între 1775 şi 1785, perioadă aşa numită legislomanie. A urmat o legislaţie pentru o Reformă a Administraţiei Provinciale (1775) şi o Reformă a Conducerii Poliţiei (1782) ce a crescut foarte mult dimensiunea guvernului provincial, atât civil cât şi militar.

Categorii:Istoria Rusiei

Petru cel Mare

Născut în 1672 la Moscova, viitorul împărat a fost fiul ţarului Alexei I. Mama lui a fost Natalya Naryshkina, cea de-a doua soţie a ţarului. Unul dintre cei mai mari oameni de stat ai Rusiei, Petru cel Mare – ţarul şi primul împărat al Rusiei – a fost un om de o voinţă de neclintit, de o energie extraordinară şi o viziune supremă. Petru era foarte inteligent, energic, curios, cu o statură impunătoare, având o înălţime de peste 2 metri. Era un conducător foarte implicat, insistând asupra învăţării a aproximativ 20 de meserii diferite, cum ar fi : tâmplărie, construcţii navale şi încălţăminte. Petru avea 22 de ani în 1694 când a început să guverneze Rusia, timp în care a dobândit o gamă largă de abilităţi militare. Prima sa iniţiativă majoră a fost o ofensivă împotriva Imperiului Otoman, având două obiective: sechestrarea teritoriului pentru un port rusesc la Marea Neagră şi încheierea incursiunilor tătarilor în Rusia.

Petru I a fost în mod oficial cunoscut sub numele de Petru cel Mare după ce a învins Suedia în Marele Război Nordic în 1721, război care a fost mult timp definit drept tranziţie de la vechea la moderna Rusie. Luptele nereuşite la Azov împotriva otomanilor în 1695-1696 au pus în mişcare reforma drastică a lui Petru în structurile de stat şi militare, convingându-l de necesitatea construirii unei flote miltare. Drept rezultat acesta a plecat într-o vacanţă prelungită în 1697 prin Europa călătorind icognito sub numele de Peter Mihailov, în mare măsură să evite obligaţiile ceremoniale la palatele străine. Misiunea diplomatică denumită „Marea Ambasadă” a fost un tur remarcabil de 18 luni, a căror impact vor răsuna tot restul domniei lui Petru. Marea Ambasadă număra aproximativ 250 de persoane cand a plecat din Moscova la începutul anului 1697. El a vizitat mai multe ţări europene, dar cele mai importante destinaţii au fost Olanda şi Anglia. În Olanda a vizitat institutele ştiinţifice din Amsterdam şi a lucrat în şantierele navale ale oraşului iar în timp ce era în Londra, Petru a vizitat un arsenal, un muzeu şi instituţii guvernamentale. Petru a cumpărat cantităţi uriaşe de arme şi echipament, având nevoie de 10 de nave pentru a transporta totul înapoi în Rusia. Întorcându-se în ţara natală Petru a devenit mai convins ca oricând că Rusia trebuie să înveţe de la Europa dacă dorea să devină un stat modern şi ca prim pas a decretat ca bărbile să fie impozitate pentru a descuraja practicile tradiţionale ruseşti.

O mare parte din timpul domniei lui Petru a fost consumată de Marele Război Nordic contra Suediei. În 1700 în combinaţie cu aliaţii saxoni şi danezi, Peter a lansat ceea ce el considera a fi un război scurt şi uşor împotriva Suediei. Cu toate acestea în luna septembrie a aceluiaşi an, regele Carol al XII-lea al Suediei a anihilat armata lui Petru la Narva, capturând aprope întreg parcul de artilerie. Având nevoie să îşi reconstituie forţele sub presiunea urgenţei militare şi a războiului prelungit, Petru a inventat un set de instituţii de recrutare a ofiţerilor, echipare, finanţarea şi administrare a armatei sale, care au pus bazele creşterii puterii militare a Rusiei în secolul al XVIII-lea. Totodată reconstrucţia armatei a dus celebra sa decizie de a topi clopotele bisericilor din Rusia pentru a face ghiulele de tun.

În trecut, nobili erau chemaţi să servească în cavalerie pentru anumite campanii, după care li se permitea să se întoarcă la îndatoririle lor civile, fie pe moşii fie la palate. Ei primeau un comision pentru serviciile lor dar recompensa reală era de fapt statutul nobil şi privilegiile conferite, în special dreptul de a deţine moşii populate. Când erau chemaţi, nobililor li se spunea câţi oameni înarmaţi să aducă pentru a completa unităţile. Nevoia de recruţi era însa mai mare decât puteau nobilii să ofere, situaţie agravată şi de faptul că bărbaţii de multe ori nu se prezentau atunci când erau chemaţi. Petru a administrat această problemă făcând serviciu la stat o obligaţie pe tot parcursul vieţii pentru toţi nobili. Cei care nu slujeau işi pierdeau rangul şi moşiile. Petru cel Mare a introdus astfel Tabela Rangurilor în 1722, o lista oficială a pozițiilor şi rangurilor din armată, guvern şi curtea imperială.

În armată, Petru a lucrat din greu pentru a stabili procedurile standard, regulamentele şi pedepsele precum şi să reglementeze salariile pentru toate trupele sale. El nu a izbutit atât de bine în aceste domeniu, deoarece aprovizionarea şi plata unor astfel de armate vaste era dificilă din cauza infrastructurii sărace a Rusiei şi a lipsei de resurse. Chiar şi în situaţiile de neprimire a plăţilor şi a proviziilor, Petru considera că soldaţii nu ar trebui să se plânga de aceste condiţii. Soldaţii care dezertau erau supuşi la o varietate de pedepse inclusiv muncă grea, biciuire şi agăţare. Pedeapsa corporală a fost utilizate în mod liber în armata rusă şi se credea că viaţa unui soldat era mai rea decât viaţă unui şerb. Campaniile militare constante ale lui Petru s-au extins dincolo de graniţele Rusiei dar la costuri considerabile pentru poporului rus.

Industria de armament a ţării a continuat să fie construită până când a fost capabilă să producă o gamă largă de arme, de la muschete la baionete şi artilerie. După un deceniu de efort armata a ajuns la o forţă de 200.000 de bărbaţi în serviciu permanent, a doua ca mărime din Europa după Franţa. Acesta a creat industria de construcţii navale a Rusiei şi a construit de la zero prima flotă militară – 28000 de bărbaţi, patruzeci de nave şi sute de ambarcaţiuni mai mici. În dorinţa de a plăti costurile armatelor, navelor şi armamentului, guvernul rus a impus poveri financiare grele asupra populaţiei. Morile, stupii, sicriile, pepeni verzi, blocurile de gheaţă, hornurile, căsătoriilor non-ortodoxe erau toate impozitate pentru a asigura venituri pentru armată. În curând armata avea să consume 90 la sută din bugetul de stat.

În 1700 Petru a reformat calendarul rus, care la momentul respectiv calcula anii de la data presupusă a creării lumii. Petru a adoptat calendarul iulian, deşi calendarul gregorian era mult mai precis. A subordonat Biserica Ortodoxă autorităţii guvernului, ca parte a eforturilor sale de consolidare a statului rus. În 1718 a stabilit un Colegiu Ecleziastic sau Sfântul Sinod, un fel de consiliu de conducere a clericilor pentru a înlocui patriarhia independentă. Colegiul Ecleziastic a fost unul dintre cele nouă organisme administrative de specialitate copiate după modelul german.

Categorii:Istoria Rusiei

Sergei Witte

Un remarcabil om de stat care a jucat un rol decisiv în industrializarea Imperiul Rus înainte de primul război mondial. Serghei Witte Yulyevich sa născut în Tiflis, Georgia, în 1849. Tatăl său era german baltic care a urcat pe Tabela de Ranguri a lui Petru cel Mare devenind astfel nobil ereditar. Mama sa era înrudită cu vechii prinţi Dolgoruky, cu Elena Blavatschi, fondatorea teosofiei şi cu Rostislav Fadeyev, un lider al Panslavilor. Witte împărtăşea punctul de vedere panslav, acela că aristocraţia rusă unea naţionalităţile disparate ale imperiului.

În 1892 Vyshnegradskii a devenit foarte bolnav şi a fost forţat să părăsească postul, Serghei Witte devenind noul nostru ministru de finanţe. Ca ministru al finanţelor, Witte a încercat să continue direcţia economică a lui Katkov şi Pobedonostsev. Cu toate acestea, Witte curând a început să se îndepărteze de ideile lor, din motive de pragmatism şi între 1896 şi 1898, atunci când politicile Witte au început să fie văzute ca un „sistem”, acestea au fost de fapt un compromis între ideologiile anilor 1880 şi susţinătorii schimbărilor economice din 1860 şi 1870. Anul 1896 a devenit un punct de cotitură pentru ideologia lui Witte: odinioară un apărător ferm al proprietăţii funciare, brusc a devenit un adversar înflăcărat al ideii. La centrul strategiei lui Witte era accelerarea procesului de dezvoltare a industriei naţionale. Unul dintre idolii acestuia a fost celebrul economist german şi avocat al protecţionismului, Friedrich List. Witte, ca şi Vyshnegradskii a continuat să folosească impozitarea indirectă, ca sursă importantă de completare a bugetului. În 1891 a început cel mai mare proiect al carierei sale, construcţia căilor ferate transcontinentale ale Rusiei: Calea Ferată Transsiberiană şi Trans-manciurianul.

Din 1892 până în 1901 veniturile din impozite indirecte au crescut cu 50 de procente. Monopolul băuturilor spirtoase sa dovedit a fi una dintre cele mai eficiente metode de atragere a capitalului. În 1894 Witte a introdus monopolul în patru provincii (Perm, Orenburg, Ufa şi Samara); mai târziu a fost extins în întreaga ţară. Distilarea a rămas în mâini private, cu toate acestea statul a câştigat controlul asupra vânzărilor. Creditele externe au devenit unele dintre cele mai importante surse de finanţare pentru politicilor economice ale lui Witte. El a reorganizat sistemul de agenţii comerciale străine în interiorul Ministerului de Finanţe şi de la începutul anului 1894 a deschis agenţii în Paris, Londra, Berlin şi Washington şi mai târziu în Constantinopol, Bruxelles, Yokohama şi multe alte oraşe.

Ca urmare a acestei reforme Witte reuşea să primească regulat informaţii cu privire la pieţele din Europa şi din alte ţări. Programul lui Witte de încurajare a investiţiilor străine însoţite de protecţionism a crescut impozitele indirecte precum şi impozitul pe comerţ. În ciuda imperfecţiunilor sale, noul impozit pe comerţ a crescut veniturile statului. În 1898 colectările din comerţ şi industrie au fost de 48.2 milioane ruble şi în 1899 au ajuns la 61.1 milioane de ruble. Programului lui Witte a dus la o creştere rapidă a industriei în mijlocul lui 1890. În ultimii patruzeci de ani ai secolului al XIX-lea volumul producţiei industriale în Rusia a crescut cu mai mult de 700 %, în timp ce în Germania a crescut cu 500 %, Franţa cu 250 % iar în Anglia cu mai mult de 200 %.

Dezvoltarea industriei a condus la creşterea oraşelor şi a populaţiilor urbane. Conform recensământului din 1897 populaţia atât a Moscovei cât şi a Sankt Petersburgului a fost de peste un milion. Oraşele au dobândit atât o imagine cât şi o atmosferă industrială. Petersburgul sa transformat într-o capitală pentru construcţia maşinilor. Noi zone ale industriei au fost dezvoltate acolo: industria chimică, industria energiei electrice. Regiunea industrială a Moscovei a rămas cea mai puternică din Rusia.

Categorii:Istoria Rusiei