Arhiva

Archive for Decembrie 2010

Revolta lui Pugaciov

Revolta lui Pugaciov din 1773-1774 a început pentru motive similare cu cele ale rebeliunii conduse de Bulavin – guvernul central rus a exercitat un control crescut asupra populaţiei de cazaci. Condus din nou de către un cazac, Emelian Pugaciov, revolta a început printre cazacii de-a lungul râului Yaik (Ural) datorită nivelurilor ridicate de recrutare şi a impozitelor necesare pentru a lupta Războiului de Şapte Ani şi a Războiului Ruso-Turc. Pugaciov a pretins a fi Petru al-III-lea, care a fost foarte nepopular cu nobilimea dar destul de simpatizat de clasele de jos. Mare parte din succesul lui Pugaciov deriva din utilizarea mitului potrivit căruia acesta ar fi adevăratul ţar, care în realitate a fost ucis şase luni de la urcarea pe tron într-o lovitură de stat care a adus-o pe soţia sa Ecaterina cea Mare la putere în 1762. Unul dintre scopurile sale principale era de a intra în capitală şi de a pretinde tronul Rusiei. Pugaciov a acuzat nobilimea că a încercat să îl ucidă pe Petru al-III-lea şi să îl înlocuiască cu Ecaterina cea Mare în dorinţa de a preveni libertatea ţărănimii pe care acesta o urma să o realizeze. Pugaciov a promis libertate cazacilor publicând manifeste personalizate pentru diverse alte grupuri: vechi-credincioşi, popoarele nomade, muncitori şi ţărani. Apelulul lui Pugaciov a fost unul social, el a instigat la un fel de luptă de clasă a iobagilor împotriva moşierilor, dintre care trei mii se crede că au murit în timpul revoltei. Trupele lui au început sa preia zonele din apropiere, în schimb Ecaterina a trimis o armată total inadecvată pentru a suprima revolta. Scăpând de armată el sa mutat în teritoriul Rusiei şi a obţinut sprijin de la ţărănime, promiţându-le liberate faţă de recrutarea, impozite şi control al terenului. Le-a ordonat ţăranilor să işi execute proprietarii de teren: 1572 (din care 474 erau femei şi 302 copii), 1037 oficiali şi 237 preoţi au fost ucişi. Pe 15 septembrie 1774 a fost predat autorităţiilor de proprii săi cazaci, fiind dus la Moscova într-o cuşcă şi executat public pe 10 ianuarie 1775. Împărăteasa a stabilit că Rusia avea nevoie de o prezenţă administrativă permanentă si mai extinsă în mediul rural. Rebeliunea a generat o nouă fază a construcţiei statale între 1775 şi 1785, perioadă aşa numită legislomanie. A urmat o legislaţie pentru o Reformă a Administraţiei Provinciale (1775) şi o Reformă a Conducerii Poliţiei (1782) ce a crescut foarte mult dimensiunea guvernului provincial, atât civil cât şi militar.

Anunțuri
Categorii:Istoria Rusiei

Petru cel Mare

Născut în 1672 la Moscova, viitorul împărat a fost fiul ţarului Alexei I. Mama lui a fost Natalya Naryshkina, cea de-a doua soţie a ţarului. Unul dintre cei mai mari oameni de stat ai Rusiei, Petru cel Mare – ţarul şi primul împărat al Rusiei – a fost un om de o voinţă de neclintit, de o energie extraordinară şi o viziune supremă. Petru era foarte inteligent, energic, curios, cu o statură impunătoare, având o înălţime de peste 2 metri. Era un conducător foarte implicat, insistând asupra învăţării a aproximativ 20 de meserii diferite, cum ar fi : tâmplărie, construcţii navale şi încălţăminte. Petru avea 22 de ani în 1694 când a început să guverneze Rusia, timp în care a dobândit o gamă largă de abilităţi militare. Prima sa iniţiativă majoră a fost o ofensivă împotriva Imperiului Otoman, având două obiective: sechestrarea teritoriului pentru un port rusesc la Marea Neagră şi încheierea incursiunilor tătarilor în Rusia.

Petru I a fost în mod oficial cunoscut sub numele de Petru cel Mare după ce a învins Suedia în Marele Război Nordic în 1721, război care a fost mult timp definit drept tranziţie de la vechea la moderna Rusie. Luptele nereuşite la Azov împotriva otomanilor în 1695-1696 au pus în mişcare reforma drastică a lui Petru în structurile de stat şi militare, convingându-l de necesitatea construirii unei flote miltare. Drept rezultat acesta a plecat într-o vacanţă prelungită în 1697 prin Europa călătorind icognito sub numele de Peter Mihailov, în mare măsură să evite obligaţiile ceremoniale la palatele străine. Misiunea diplomatică denumită „Marea Ambasadă” a fost un tur remarcabil de 18 luni, a căror impact vor răsuna tot restul domniei lui Petru. Marea Ambasadă număra aproximativ 250 de persoane cand a plecat din Moscova la începutul anului 1697. El a vizitat mai multe ţări europene, dar cele mai importante destinaţii au fost Olanda şi Anglia. În Olanda a vizitat institutele ştiinţifice din Amsterdam şi a lucrat în şantierele navale ale oraşului iar în timp ce era în Londra, Petru a vizitat un arsenal, un muzeu şi instituţii guvernamentale. Petru a cumpărat cantităţi uriaşe de arme şi echipament, având nevoie de 10 de nave pentru a transporta totul înapoi în Rusia. Întorcându-se în ţara natală Petru a devenit mai convins ca oricând că Rusia trebuie să înveţe de la Europa dacă dorea să devină un stat modern şi ca prim pas a decretat ca bărbile să fie impozitate pentru a descuraja practicile tradiţionale ruseşti.

O mare parte din timpul domniei lui Petru a fost consumată de Marele Război Nordic contra Suediei. În 1700 în combinaţie cu aliaţii saxoni şi danezi, Peter a lansat ceea ce el considera a fi un război scurt şi uşor împotriva Suediei. Cu toate acestea în luna septembrie a aceluiaşi an, regele Carol al XII-lea al Suediei a anihilat armata lui Petru la Narva, capturând aprope întreg parcul de artilerie. Având nevoie să îşi reconstituie forţele sub presiunea urgenţei militare şi a războiului prelungit, Petru a inventat un set de instituţii de recrutare a ofiţerilor, echipare, finanţarea şi administrare a armatei sale, care au pus bazele creşterii puterii militare a Rusiei în secolul al XVIII-lea. Totodată reconstrucţia armatei a dus celebra sa decizie de a topi clopotele bisericilor din Rusia pentru a face ghiulele de tun.

În trecut, nobili erau chemaţi să servească în cavalerie pentru anumite campanii, după care li se permitea să se întoarcă la îndatoririle lor civile, fie pe moşii fie la palate. Ei primeau un comision pentru serviciile lor dar recompensa reală era de fapt statutul nobil şi privilegiile conferite, în special dreptul de a deţine moşii populate. Când erau chemaţi, nobililor li se spunea câţi oameni înarmaţi să aducă pentru a completa unităţile. Nevoia de recruţi era însa mai mare decât puteau nobilii să ofere, situaţie agravată şi de faptul că bărbaţii de multe ori nu se prezentau atunci când erau chemaţi. Petru a administrat această problemă făcând serviciu la stat o obligaţie pe tot parcursul vieţii pentru toţi nobili. Cei care nu slujeau işi pierdeau rangul şi moşiile. Petru cel Mare a introdus astfel Tabela Rangurilor în 1722, o lista oficială a pozițiilor şi rangurilor din armată, guvern şi curtea imperială.

În armată, Petru a lucrat din greu pentru a stabili procedurile standard, regulamentele şi pedepsele precum şi să reglementeze salariile pentru toate trupele sale. El nu a izbutit atât de bine în aceste domeniu, deoarece aprovizionarea şi plata unor astfel de armate vaste era dificilă din cauza infrastructurii sărace a Rusiei şi a lipsei de resurse. Chiar şi în situaţiile de neprimire a plăţilor şi a proviziilor, Petru considera că soldaţii nu ar trebui să se plânga de aceste condiţii. Soldaţii care dezertau erau supuşi la o varietate de pedepse inclusiv muncă grea, biciuire şi agăţare. Pedeapsa corporală a fost utilizate în mod liber în armata rusă şi se credea că viaţa unui soldat era mai rea decât viaţă unui şerb. Campaniile militare constante ale lui Petru s-au extins dincolo de graniţele Rusiei dar la costuri considerabile pentru poporului rus.

Industria de armament a ţării a continuat să fie construită până când a fost capabilă să producă o gamă largă de arme, de la muschete la baionete şi artilerie. După un deceniu de efort armata a ajuns la o forţă de 200.000 de bărbaţi în serviciu permanent, a doua ca mărime din Europa după Franţa. Acesta a creat industria de construcţii navale a Rusiei şi a construit de la zero prima flotă militară – 28000 de bărbaţi, patruzeci de nave şi sute de ambarcaţiuni mai mici. În dorinţa de a plăti costurile armatelor, navelor şi armamentului, guvernul rus a impus poveri financiare grele asupra populaţiei. Morile, stupii, sicriile, pepeni verzi, blocurile de gheaţă, hornurile, căsătoriilor non-ortodoxe erau toate impozitate pentru a asigura venituri pentru armată. În curând armata avea să consume 90 la sută din bugetul de stat.

În 1700 Petru a reformat calendarul rus, care la momentul respectiv calcula anii de la data presupusă a creării lumii. Petru a adoptat calendarul iulian, deşi calendarul gregorian era mult mai precis. A subordonat Biserica Ortodoxă autorităţii guvernului, ca parte a eforturilor sale de consolidare a statului rus. În 1718 a stabilit un Colegiu Ecleziastic sau Sfântul Sinod, un fel de consiliu de conducere a clericilor pentru a înlocui patriarhia independentă. Colegiul Ecleziastic a fost unul dintre cele nouă organisme administrative de specialitate copiate după modelul german.

Categorii:Istoria Rusiei

Sergei Witte

Un remarcabil om de stat care a jucat un rol decisiv în industrializarea Imperiul Rus înainte de primul război mondial. Serghei Witte Yulyevich sa născut în Tiflis, Georgia, în 1849. Tatăl său era german baltic care a urcat pe Tabela de Ranguri a lui Petru cel Mare devenind astfel nobil ereditar. Mama sa era înrudită cu vechii prinţi Dolgoruky, cu Elena Blavatschi, fondatorea teosofiei şi cu Rostislav Fadeyev, un lider al Panslavilor. Witte împărtăşea punctul de vedere panslav, acela că aristocraţia rusă unea naţionalităţile disparate ale imperiului.

În 1892 Vyshnegradskii a devenit foarte bolnav şi a fost forţat să părăsească postul, Serghei Witte devenind noul nostru ministru de finanţe. Ca ministru al finanţelor, Witte a încercat să continue direcţia economică a lui Katkov şi Pobedonostsev. Cu toate acestea, Witte curând a început să se îndepărteze de ideile lor, din motive de pragmatism şi între 1896 şi 1898, atunci când politicile Witte au început să fie văzute ca un „sistem”, acestea au fost de fapt un compromis între ideologiile anilor 1880 şi susţinătorii schimbărilor economice din 1860 şi 1870. Anul 1896 a devenit un punct de cotitură pentru ideologia lui Witte: odinioară un apărător ferm al proprietăţii funciare, brusc a devenit un adversar înflăcărat al ideii. La centrul strategiei lui Witte era accelerarea procesului de dezvoltare a industriei naţionale. Unul dintre idolii acestuia a fost celebrul economist german şi avocat al protecţionismului, Friedrich List. Witte, ca şi Vyshnegradskii a continuat să folosească impozitarea indirectă, ca sursă importantă de completare a bugetului. În 1891 a început cel mai mare proiect al carierei sale, construcţia căilor ferate transcontinentale ale Rusiei: Calea Ferată Transsiberiană şi Trans-manciurianul.

Din 1892 până în 1901 veniturile din impozite indirecte au crescut cu 50 de procente. Monopolul băuturilor spirtoase sa dovedit a fi una dintre cele mai eficiente metode de atragere a capitalului. În 1894 Witte a introdus monopolul în patru provincii (Perm, Orenburg, Ufa şi Samara); mai târziu a fost extins în întreaga ţară. Distilarea a rămas în mâini private, cu toate acestea statul a câştigat controlul asupra vânzărilor. Creditele externe au devenit unele dintre cele mai importante surse de finanţare pentru politicilor economice ale lui Witte. El a reorganizat sistemul de agenţii comerciale străine în interiorul Ministerului de Finanţe şi de la începutul anului 1894 a deschis agenţii în Paris, Londra, Berlin şi Washington şi mai târziu în Constantinopol, Bruxelles, Yokohama şi multe alte oraşe.

Ca urmare a acestei reforme Witte reuşea să primească regulat informaţii cu privire la pieţele din Europa şi din alte ţări. Programul lui Witte de încurajare a investiţiilor străine însoţite de protecţionism a crescut impozitele indirecte precum şi impozitul pe comerţ. În ciuda imperfecţiunilor sale, noul impozit pe comerţ a crescut veniturile statului. În 1898 colectările din comerţ şi industrie au fost de 48.2 milioane ruble şi în 1899 au ajuns la 61.1 milioane de ruble. Programului lui Witte a dus la o creştere rapidă a industriei în mijlocul lui 1890. În ultimii patruzeci de ani ai secolului al XIX-lea volumul producţiei industriale în Rusia a crescut cu mai mult de 700 %, în timp ce în Germania a crescut cu 500 %, Franţa cu 250 % iar în Anglia cu mai mult de 200 %.

Dezvoltarea industriei a condus la creşterea oraşelor şi a populaţiilor urbane. Conform recensământului din 1897 populaţia atât a Moscovei cât şi a Sankt Petersburgului a fost de peste un milion. Oraşele au dobândit atât o imagine cât şi o atmosferă industrială. Petersburgul sa transformat într-o capitală pentru construcţia maşinilor. Noi zone ale industriei au fost dezvoltate acolo: industria chimică, industria energiei electrice. Regiunea industrială a Moscovei a rămas cea mai puternică din Rusia.

Categorii:Istoria Rusiei

Helmuth von Moltke

Născut în 1800 în Parchim, Mecklenburg, Helmuth von Moltke stă alături de Otto von Bismarck ca simbol al apariţiei Prusiei/Germaniei ca Mare Putere. Este în general recunoscut ca primul comandant al războiului industrial modern. Absolvind Kriegsschule (Şcoala Militară) în 1826 şi-a pus amprenta în statul major general ca cartograf , totodată stabilindu-şi reputaţia de scriitor independent şi traducător. O altă preocupare a acestuia a constituit-o studierea campaniilor militare din secolul al optsprezecelea ale lui Frederick cel Mare. În 1835 a fost detaşat în armata turcă, unde a exercitat singura comandă pe câmpul de luptă a carierei sale: artileria sultanului într-o bătălie pierdută. Este considerat şi unul dintre cei mai de seama imitatori ai lui Napoleon.

Numit şef al Statului Major General în 1857, Moltke a lucrat pentru a îmbunătăţi sistemul de mobilizare al Prusiei şi conferindu-i statului major general rolul de creier şi sistem nervos al armatei prusace. El a dezvoltat relaţii pozitive cu ministerele civile ale căror funcţii au influenţat mobilizarea. Atunci când un război cu Franţa a devenit iminent în 1870, nimeni nu a pus la îndoială planul lui Moltke pentru campanie. Moltke a estimat corect că francezii îşi vor concentra forţele în două zone şi că prusacii ar trebui să conducă un mare dispozitiv de luptă în săgeată între aceste concentraţii, distrugându-le separat, înainte ce acestea să se unească. Prima armată franceză a fost implicată în două bătălii mari iar cea de-a doua a fost încercuită la Sedan şi a trebuit să se predea. Victoria în războiul franco-prusac a fost cel mai mare triumf profesional al său iar victoriile sale au pavat drumul spre crearea unui Imperiu German unificat.

Moltke a recomandat ca armata prusaca să abandoneze fortăreţele dezagregate şi să işi folosească în schimb resursele pentru material rulant şi căi ferate. Studiul făcut asupra mobilizării cu fiasco a Prusiei în 1850 şi a războiului franco-austriac din 1859 l-au convins că comunicaţiilor rapide sunt bazele esenţiale ale războiului modern. În 1858 a lansat primul exercitiu extins din lume pe calea ferată, deplasând 16.000 de bărbaţi, 650 de cai şi accesorii lor pe calea ferată într-o fracţiune din timpul care ar fi fost necesar pe jos şi călare. Succesul acestui experiment l-a convins pe Moltke de nevoia mecanizarii a mai multor elemente din armata prusacă. El a adăugat o „secţiune a mobilizarii” statului major general şi constatând că unităţile prusace în câmpul de luptă aşteptau 120 de ore pentru ordinele venite din Berlin, a schimbat corespondenţa armatei de la curieri călare la telegraful electric. În următorul razboi al Prusiei durata de notificare va fi redusă la doar douăzeci şi patru de ore.

Ca şi alte armate europene, Prusia încă practica extrateritorialitatea, spărgând regimentele în patru batalioane şi împrăştiindu-le la întâmplare în întreaga ţară. Acest lucru încetinea durata mobilizării deoarece cele optzeci de regimente de infanterie ale Prusiei trebuiau mai întăi să se adune în batalioane din 330 de oraşe-garnizoană şi doar apoi să inceapă crestarea lor în brigăzi, divizii şi corpuri. Între 1864 şi 1866, Moltke a rezolvat de altfel şi această problemă. El a împărţit Prusia în zece districte întărite permanent cu batalioanele care vor forma regimentele, brigăzile şi diviziile în timp de război. Moltke a pledat în favoarea unui sistem în care ofiţerii vor putea să-şi coordoneze unităţile aproape instinctiv, fără a fi nevoie de comenzi specifice. Ideea sa presupunea descentralizarea structurii de comandă pentru realizarea unei mai mare concentrări de forţe pe câmpul de luptă. Acest lucru ar permite deplasarea în coloane separate, care să conducă la coordonarea pentru o lovitură decisivă.

Categorii:Istoria Germaniei

Zollverein

A fost o uniune vamală formată de Prusia şi statele vecine germane în 1834 pentru stimularea comerţului. Zollverein-ul german poate fi considerat un predecesor al Imperiului German, deoarece cuprindea deja în 1850 majoritatea statelor care au întemeiat Reichul în 1871. De la Alpi la Marea Baltică o piaţă a fost deschisă produselor iscusinţei germane. Prosperitatea clasei muncitoare a făcut un pas înainte; s-au pus astfel bazele industriei moderne din Germania. Introducerea căilor ferate între state şi a vapoarelor în marina comercială a accelerat în continuare impulsul pe care industria şi comerţul l-au dobândit în urma creării Zollvereinului. Ca urmare a prosperităţii fără precedent determinată de conducerea Prusiei, germanii au început să privească mai curănd spre Berlin ca noua capitală a naţiunii decât spre Viena.

În sud Bavaria şi Wurttemberg au format o alianţă în timp ce în nord Hesse-Darmstadt sa alăturat Prusiei. Parţial ca o reacţie la acesta din urmă şi cu sprijinul din partea guvernului austriac Hanovra, Hesse-Cassel, Saxonia şi un număr de state mai mici au format o Uniune Comercială Germană de Mijloc mai târziu în acel an (1828). Un pas decisiv spre Zollverein-ul german a fost făcut când Hesse-Cassel sa alăturat uniunii vamale dominate de Prusia în 1833, reducând decalajul teritorial între provinciile din estul si vestul Prusiei. În acelaşi an Bavaria, Wurttemberg, Saxonia şi o serie de state de dimensiuni mai mici s-au alăturat uniunii vamale, urmând ca în anii ce vor urma şi celelalte state germane din sud să le urmeze exemplul. La începuturile sale, Zollverein nu a fost conceput intenţionat pentru a accelera unitatea germană politică, ci mai degrabă de a îmbunătăţi comerţul şi dezvoltarea economică. O soluţie a problemei dualismului austro-prusac poate fi considerată excluderea Austriei din Zollverein, deschizând calea spre o kleindeutsch (Germania Mică).

La începutul secolului al XIX-lea, comerţul în Germania a fost grav afectat de existenţa unui caleidoscop de 39 state diferite şi oraşe libere, multe dintre ele impunându-şi propriile tarife şi emitând propriile monede. Pentru a depăşi aceste dificultăţi, guvernul Prusac a adoptat o lege în mai 1818, care a creat o piaţă unificată internă prin eliminarea tuturor taxelor vamale pe teritoriile împrăştiate ale regatului. În plus, guvernul şi-a anunţat intenţia de a încheia acorduri de liber schimb cu vecinii săi. Prusia a impus tarife relativ reduse la importuri şi a eliminat toate tarifele de export. Zollverein a coordonat mult mai uşor construcţia de drumuri şi căi ferate, care în curând s-au extins cu o viteză uluitoare. Între 1850 şi 1870 multe bănci de credit au fost fondate care au finanţat stabilirea unor industrii; au fost înfiinţate peste două sute de societăţi pe acţiuni; exporturile de grâu, orz şi ovăz au depăşit importurile din ce în ce mai mult; minele şi-au crescut producţia de patru ori; kilometrii de căi ferate au crescut de şase ori. Între 1834 şi 1844, costurile administrative de colectare a tarifului a scăzut cu 50 de procente şi venitul net din taxe vamale a crescut cu 90 de procente.

Vizionarii din spatele acestui sistem au fost ministrul prusac de finanţe Friedrich von Motz şi economistul Friedrich List, cel din urmă un susţinător al comerţului liber sa transformat tot mai mult într-un avocat al protecţionismului. Friedrich List a susţinut că prosperitatea unei naţiuni depinde de forţele sale de producţie, inclusiv descoperirile ştiinţifice, progresele în tehnologe şi transport, facilităţi educaţionale precum şi o administraţie eficentă.

Categorii:Istoria Germaniei

Kulturkampf

Kulturkampf (1871–78), însemnând „lupta pentru civilizaţie” a fost o luptă politică care sa dezlanţuit între Otto von Bismarck şi Biserica Catolică peste locul şi puterea bisericii în societatea germană. Având în vedere recenta unificare a Germaniei, Bismarck era extrem de suspicios cu privire la orice instituţie care ameninţa stabilitatea Reichului sau rivaliza noul stat imperiu pentru loialitatea maselor de germani. Deşi noul Imperiu German în mare parte compus din Confederaţia Germană de Nord dominată de vechii protestanţi, Bismarck era îngrijorat că admiterea statele germane catolice din sud şi existenţa unor mari minorietăţi catolice în Alsacia-Lorena si Polonia Prusacă ar putea perturba echilibrul de putere religios şi ar conduce la un conflict sectant, având ca finalitate distrugea imperiul. Aceste temeri s-au adâncit în 1870 odata cu crearea Partidului Catolic de Centru, format pentru a reprezenta interesele politice ale catolicilor.

Într-un sens mai profund, Königgrätz şi Sedan au fost înfrângeri pentru catolici. Aceste bătălii au îngropat toate şansele unei Grossdeutschland (Germania Mare) în care Austria catolică ar fi fost o contrapondere la predominanta Prusie protestantă sau a unei constituţii care ar fi conferit autonomie Bisericii Romano-Catolice. La 21 ianuarie 1870, Primul Consiliu al Vaticanului în Roma a afirmat importanţa controlului Bisericii asupra educaţiei. Apoi, la 24 aprilie, Consiliul a promulgat celebrul Decret de Infailibilitatea Papală. Pius al IX-a a făcut din religie o problemă majoră în Germania atunci când a scris Programa de Erori, programă ce se opunea cooperării cu protestantismul şi rezista puterii de stat. Bismarck a insistat asupra faptului că toţi germanii trebuie să accepte întâietatea statului german, nu a bisericii. Otto von Bismarck a răspuns la această ameninţare prin declanşarea unor serii de legi destinate să reducă puterea Bisericii şi să elimine capacitatea sa de a indoctrina cetăţenii germani prin punerea şcolilor sub supraveghere statului.

În 1871, guvernul imperial a adoptat legile ce interziceau utilizarea amvoanelor (mic balcon în biserică de unde se citeşte evanghelia şi se predică) de către preoţi, pentru a discuta despre politică, expulzarea ordinului iezuit din Germania şi epurarea învaţătorilor religioşi din instituţiile de învăţământ de stat. În luna mai 1873, aşa-numitele Legi Falk, extindeau controlul statului asupra clerului prin reglementarea hirotonirii preoţilor, împuternicirea căsătoriei civile şi acordarea instituţiilor de stat unor puteri disciplinare asupra Bisericii. Preoţii şi episcopii care refuzau să se conformeze riscau arestarea sau expulzarea din Germania. Spre deosebire de vechile persecuţii din Roma antică reglementările Kulturkampfului evita o confruntare directă cu convingerile religioase. De altfel guvernul prusac a rupt legăturile diplomatice cu Sfântul Scaun. O consecinţă majoră a legislaţiei Kulturkampfului a fost preţul greu plătit de Biserica Romană prin decimarea clerului şi înstrăinarea veniturilor.

O combinaţie de rezistenţă acerbă a catolicilor la aceste măsuri, cel mai vizibil exprimată prin dublarea locurilor Partidului de Centru Catolic în alegerile Reichstagului din 1874 l-au forţat pe Bismarck să-şi revizuiască atitudinea sa anti-catolică. Dorind să se asigure de sprijinul Partidului de Centru în campania sa anti-socialistă şi de o creştere a tarifelor de import concepute pentru a proteja politica sa de baza, Bismarck a început treptat revocarea legilor anti-catolice. Acest proces a fost facilitat de moartea lui Papa Pius al IX-lea şi ascensiunea unui papă mai împăciuitor Leo XIII în 1878.

Categorii:Istoria Germaniei

Planul Tirpitz

Alfred von Tirpitz sa născut la 19 martie 1849 în micul oraş Kustrin în partea de est a Prusiei. Fiul unui judecător, el sa alăturat Marinei Prusace în 1865 şi în curând a făcut o carieră strălucită. În 1880 a fost responsabil pentru dezvoltarea unei noi torpile. În 1891 a devenit şef de personal al staţiei navale din Marea Baltică. Spre deosebire de mulţi dintre camarazii săi mai în vârstă. Tirpitz avea un concept clar asupra politicii si strategiei navale, fapt ce i-a atras atenţia noului Kaiser, Wilhelm al-II-lea, el însuşi un pasionat de marină. Tirpitz era profund convins că istoria a dovedit că puterea navală este o condiţie prealabilă pentru prestigiul, bunăstarea, stabilitatea socială a Imperiului German în secolul XX. În 1897, Wilhelm al-II-lea l-a pus responsabil de Biroul Flotei Marine a Reichului unde a avut de a face cu bugetul naval şi cu obţinerea de resurse financiare pentru o extindere planificată a marinei.

Acest plan făcea parte din stategia de Weltpolitik (politica globală) a Kaiserului Wilhelm al-II-lea, chemând la o extindere ambiţioasă a Marinei Imperiale Germane. În sens îngust planul presupunea înlocuirea navelor vechi şi construirea altora noi. În acest scop, Tirpitz şi echipa sa de ofiţeri navali au organizat în aşa fel încât, vechile cuirasate şi crucişătoare veneau pentru înlocuire într-o secvenţă de două pe an. Cu toate acestea, ambiţia lui Tirpitz a fost de a lansa trei nave pe an. În consecinţă, o navă nouă era adăugată la cele 2 înlocuiri, rezultând în ceea ce urma să fie numit un „3-tempo” anual. Aceste 3 nave urmau să fie înlocuite din nou după 20 de ani, producându-se între timp o flotă de 60 de nave mari.

În iunie 1898 Reichstag-ul a promulgat Prima Lege a Marinei de Război, care stabilea o flotă militară constând din doua escadroane militare şi cel mai important asigura construcţia continuă a flotei. Mai important, el a decis să urmeze exemplul Marii Britanii şi să înceapă construirea navelor de luptă de tipul Dreadnought, care abandona avantajul cantitativ în numărul de nave pentru superioritatea calitativă a puterii de foc. Principalul sprijin al lui Tirpitz a venit din partea burgheziei comerciale şi a celei industriale, ai căror ochi erau axaţi pe pieţele mondiale, colonii, în special din organizaţii din clasa de mijloc precum: Wehrverein (Liga Apărării), Alldeutscher Verband (Liga Pangermană), Deutsche Kolonialgeselischaft (Asociaţia Colonială Germană) şi Zentralverband deutscher Industrieller (Asociaţia Centrală a Industriaşilor germani).

Desi Germania rămăsese cu mult în urma Marii Britanii la totalul navelor de război în anul 1890, secretarul marinei, amiralul Alfred von Tirpitz realizase „conceptul de risc” (Risikogedanke) care i-a dat speranţă Kaiserului. Pornind de la concluzia că îmbunataţirile constante în metalurgie, explozibili chimici şi arme vor face marinile curente învechite, el era de părere că marina germană ar putea să o depăşească pe cea britanică într-o generaţie prin construirea a trei cuirasate şi a două crucişătoare în 1898, rezultând o flotă de şaizeci de cuirasate de linie şi patruzeci de crucişătoare în 1918.

Tirpitz a apreciat în continuare că britanicii, împovăraţi cu angajamentle globale vor trebui să construiască nouăzeci de cuirasate şi aproape la fel de multe crucişătoare în aceeaşi perioadă, doar pentru a ţine pasul. Şi chiar cu nouăzeci de cuirasate, Tirpitz era sigur că britanicii nu ar îndrăzni să provoace o marină germană de şaizeci de nave, pentru că riscul ar fi prea mare. Ameniţându-i pe britanici cu un raport de 2:3, Tirpitz urmărea obligarea Londrei să accepte paşnic un imperiu german de peste mări. Tirpitz şi Kaiser Wilhelm au presupus că britanicii îi vor invita într-un „sistem al balanţei globale” în care britanicii vor sprijini activ aspiraţiile coloniale germane.

Categorii:Istoria Germaniei