Arhiva

Archive for the ‘Istoria Germaniei’ Category

Alfred Krupp

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1811, Friedrich Krupp (1787-1826), un descendent al unei familii prospere din Essen, a fondat un atelier pentru producţia de oţel turnat pe un teren cumpărat de la bunica sa. El spera să spere să profite de cererea mare de oţel într-o Europă napoleonienă privată de exporturile de oţel britanice, pentru că  Marea Britanie încearca să slăbească supremaţia Franţei prin politici comerciale restrictive. Cunoscut sub numele de “regele tunurilor” Alfred Krupp a transformat fabrica moştenită de la tatăl său Friedrich Krupp în cel mai mare conglomerat de oţel din lume. În timp ce Friedrich Krupp avea o viziune largă dar o voinţă slabă, Alfred Krupp se putea mândri cu o voinţă puternică dar cu o imaginaţie limitată. Tânărul Krupp curând a arătat excepţionale abilităţi comerciale, vizitând forje şi fierari în toată ţara pentru a solicita comenzi. Alfred Krupp şi-a început cariera vânzând maşini producătoare de tacâmuri, imitând tehnica englezească de producere a fontei. Întrucât atelierul său aflat în Essen, făcea parte din Prusia, Krupp a profitat de pe urma formării Zollverein-ului. În 1848, experimentele sale cu tunuri de fontă au dat roade şi afacerea sa a crescut încet dar inevitabil. Cu toate acestea, atunci când revoluţia a izbucnit în Germania, cu greu a angajat o sută de muncitori. Doar câţiva ani mai târziu, el avea mai mult de o mie de muncitori sub contract. Aceasta primă extindere a fost posibilă ca urmare a  revoluţiei în transport. Krupp a început să producă arcuri, osii, roţi de cale ferată, arbori cotiţi, ţevi de puşcă şi începând cu 1850 tunuri. Compania a profitat de extindere pieţelor de oţel în sectoarele de fabricaţie şi de cale ferată. Pe masură ce Krupp a început să producă roţi de cale ferată fără sudură, afacerea sa a crescut proporţional cu extinderea reţelei feroviare germane. Krupp şi-a reinvestit aproape toate câştigurile în utilaje noi, barăci şi mine. Succesul său economic a fost în mare parte bazat pe îmbrăţişarea inovaţiei, adaptarea rapidă a noilor tehnologii şi abilităţi manageriale deosebite. Pe 15 iunuie 1854, prinţul Wilhelm, mai târziu împărat al Reich-ului, a vizitat fabrica Krupp din Essen într-un tur prin provincia Westfaliei. Prinţul a arătat un mare interes în artilerie modernă şi după ce Wilhelm a devenit regent, armata prusacă a ordonat în cele din urmă primele 300 de tunuri în 1859. Acesta a fost începutul unei afaceri reciproce avantajoase: armata prusacă era echipată cu armament modern iar monarhia îl ajuta pe Krupp ori de câte ori avea probleme financiare; cu toate acestea Krupp a vândut în acest timp artilerie şi altor puteri europene. Din 1859 armata prusacă a devenit cel mai important client şi aprovizionarea acesteia cu tunuri de oţel de ultimă oră a jucat un rol major în victoria răsunătoare germană în războiul franco-prusac din 1870. Tunurile Krupp s-au dovedit a fi superioare celor tradiţionale din bronz ale francezilor. Mai ieftinul oţel turnat era mai fragil iar utilizarea lui a condus la accidente fatale din cauza exploziilor (cum a fost demonstrat la asediul Sevastopolului), în timp ce bronzul era scump şi prea greu pentru artileria de câmp. În apropierea anului 1873, oţelăriile din Essen au angajat aproape 12.000 de oameni şi ulterior 4100 de muncitori în întreprinderile auxiliare. Armamente au reprezentat 56 la sută din cifra de afaceri a companiei în 1876, ducând astfel la supranumirea lui ca “regele tun”.

Categories: Istoria Germaniei

Helmuth von Moltke

Născut în 1800 în Parchim, Mecklenburg, Helmuth von Moltke stă alături de Otto von Bismarck ca simbol al apariţiei Prusiei/Germaniei ca Mare Putere. Este în general recunoscut ca primul comandant al războiului industrial modern. Absolvind Kriegsschule (Şcoala Militară) în 1826 şi-a pus amprenta în statul major general ca cartograf , totodată stabilindu-şi reputaţia de scriitor independent şi traducător. O altă preocupare a acestuia a constituit-o studierea campaniilor militare din secolul al optsprezecelea ale lui Frederick cel Mare. În 1835 a fost detaşat în armata turcă, unde a exercitat singura comandă pe câmpul de luptă a carierei sale: artileria sultanului într-o bătălie pierdută. Este considerat şi unul dintre cei mai de seama imitatori ai lui Napoleon.

Numit şef al Statului Major General în 1857, Moltke a lucrat pentru a îmbunătăţi sistemul de mobilizare al Prusiei şi conferindu-i statului major general rolul de creier şi sistem nervos al armatei prusace. El a dezvoltat relaţii pozitive cu ministerele civile ale căror funcţii au influenţat mobilizarea. Atunci când un război cu Franţa a devenit iminent în 1870, nimeni nu a pus la îndoială planul lui Moltke pentru campanie. Moltke a estimat corect că francezii îşi vor concentra forţele în două zone şi că prusacii ar trebui să conducă un mare dispozitiv de luptă în săgeată între aceste concentraţii, distrugându-le separat, înainte ce acestea să se unească. Prima armată franceză a fost implicată în două bătălii mari iar cea de-a doua a fost încercuită la Sedan şi a trebuit să se predea. Victoria în războiul franco-prusac a fost cel mai mare triumf profesional al său iar victoriile sale au pavat drumul spre crearea unui Imperiu German unificat.

Moltke a recomandat ca armata prusaca să abandoneze fortăreţele dezagregate şi să işi folosească în schimb resursele pentru material rulant şi căi ferate. Studiul făcut asupra mobilizării cu fiasco a Prusiei în 1850 şi a războiului franco-austriac din 1859 l-au convins că comunicaţiilor rapide sunt bazele esenţiale ale războiului modern. În 1858 a lansat primul exercitiu extins din lume pe calea ferată, deplasând 16.000 de bărbaţi, 650 de cai şi accesorii lor pe calea ferată într-o fracţiune din timpul care ar fi fost necesar pe jos şi călare. Succesul acestui experiment l-a convins pe Moltke de nevoia mecanizarii a mai multor elemente din armata prusacă. El a adăugat o “secţiune a mobilizarii” statului major general şi constatând că unităţile prusace în câmpul de luptă aşteptau 120 de ore pentru ordinele venite din Berlin, a schimbat corespondenţa armatei de la curieri călare la telegraful electric. În următorul razboi al Prusiei durata de notificare va fi redusă la doar douăzeci şi patru de ore.

Ca şi alte armate europene, Prusia încă practica extrateritorialitatea, spărgând regimentele în patru batalioane şi împrăştiindu-le la întâmplare în întreaga ţară. Acest lucru încetinea durata mobilizării deoarece cele optzeci de regimente de infanterie ale Prusiei trebuiau mai întăi să se adune în batalioane din 330 de oraşe-garnizoană şi doar apoi să inceapă crestarea lor în brigăzi, divizii şi corpuri. Între 1864 şi 1866, Moltke a rezolvat de altfel şi această problemă. El a împărţit Prusia în zece districte întărite permanent cu batalioanele care vor forma regimentele, brigăzile şi diviziile în timp de război. Moltke a pledat în favoarea unui sistem în care ofiţerii vor putea să-şi coordoneze unităţile aproape instinctiv, fără a fi nevoie de comenzi specifice. Ideea sa presupunea descentralizarea structurii de comandă pentru realizarea unei mai mare concentrări de forţe pe câmpul de luptă. Acest lucru ar permite deplasarea în coloane separate, care să conducă la coordonarea pentru o lovitură decisivă.

Categories: Istoria Germaniei

Zollverein

A fost o uniune vamală formată de Prusia şi statele vecine germane în 1834 pentru stimularea comerţului. Zollverein-ul german poate fi considerat un predecesor al Imperiului German, deoarece cuprindea deja în 1850 majoritatea statelor care au întemeiat Reichul în 1871. De la Alpi la Marea Baltică o piaţă a fost deschisă produselor iscusinţei germane. Prosperitatea clasei muncitoare a făcut un pas înainte; s-au pus astfel bazele industriei moderne din Germania. Introducerea căilor ferate între state şi a vapoarelor în marina comercială a accelerat în continuare impulsul pe care industria şi comerţul l-au dobândit în urma creării Zollvereinului. Ca urmare a prosperităţii fără precedent determinată de conducerea Prusiei, germanii au început să privească mai curănd spre Berlin ca noua capitală a naţiunii decât spre Viena.

În sud Bavaria şi Wurttemberg au format o alianţă în timp ce în nord Hesse-Darmstadt sa alăturat Prusiei. Parţial ca o reacţie la acesta din urmă şi cu sprijinul din partea guvernului austriac Hanovra, Hesse-Cassel, Saxonia şi un număr de state mai mici au format o Uniune Comercială Germană de Mijloc mai târziu în acel an (1828). Un pas decisiv spre Zollverein-ul german a fost făcut când Hesse-Cassel sa alăturat uniunii vamale dominate de Prusia în 1833, reducând decalajul teritorial între provinciile din estul si vestul Prusiei. În acelaşi an Bavaria, Wurttemberg, Saxonia şi o serie de state de dimensiuni mai mici s-au alăturat uniunii vamale, urmând ca în anii ce vor urma şi celelalte state germane din sud să le urmeze exemplul. La începuturile sale, Zollverein nu a fost conceput intenţionat pentru a accelera unitatea germană politică, ci mai degrabă de a îmbunătăţi comerţul şi dezvoltarea economică. O soluţie a problemei dualismului austro-prusac poate fi considerată excluderea Austriei din Zollverein, deschizând calea spre o kleindeutsch (Germania Mică).

La începutul secolului al XIX-lea, comerţul în Germania a fost grav afectat de existenţa unui caleidoscop de 39 state diferite şi oraşe libere, multe dintre ele impunându-şi propriile tarife şi emitând propriile monede. Pentru a depăşi aceste dificultăţi, guvernul Prusac a adoptat o lege în mai 1818, care a creat o piaţă unificată internă prin eliminarea tuturor taxelor vamale pe teritoriile împrăştiate ale regatului. În plus, guvernul şi-a anunţat intenţia de a încheia acorduri de liber schimb cu vecinii săi. Prusia a impus tarife relativ reduse la importuri şi a eliminat toate tarifele de export. Zollverein a coordonat mult mai uşor construcţia de drumuri şi căi ferate, care în curând s-au extins cu o viteză uluitoare. Între 1850 şi 1870 multe bănci de credit au fost fondate care au finanţat stabilirea unor industrii; au fost înfiinţate peste două sute de societăţi pe acţiuni; exporturile de grâu, orz şi ovăz au depăşit importurile din ce în ce mai mult; minele şi-au crescut producţia de patru ori; kilometrii de căi ferate au crescut de şase ori. Între 1834 şi 1844, costurile administrative de colectare a tarifului a scăzut cu 50 de procente şi venitul net din taxe vamale a crescut cu 90 de procente.

Vizionarii din spatele acestui sistem au fost ministrul prusac de finanţe Friedrich von Motz şi economistul Friedrich List, cel din urmă un susţinător al comerţului liber sa transformat tot mai mult într-un avocat al protecţionismului. Friedrich List a susţinut că prosperitatea unei naţiuni depinde de forţele sale de producţie, inclusiv descoperirile ştiinţifice, progresele în tehnologe şi transport, facilităţi educaţionale precum şi o administraţie eficentă.

Categories: Istoria Germaniei

Kulturkampf

Kulturkampf (1871–78), însemnând “lupta pentru civilizaţie” a fost o luptă politică care sa dezlanţuit între Otto von Bismarck şi Biserica Catolică peste locul şi puterea bisericii în societatea germană. Având în vedere recenta unificare a Germaniei, Bismarck era extrem de suspicios cu privire la orice instituţie care ameninţa stabilitatea Reichului sau rivaliza noul stat imperiu pentru loialitatea maselor de germani. Deşi noul Imperiu German în mare parte compus din Confederaţia Germană de Nord dominată de vechii protestanţi, Bismarck era îngrijorat că admiterea statele germane catolice din sud şi existenţa unor mari minorietăţi catolice în Alsacia-Lorena si Polonia Prusacă ar putea perturba echilibrul de putere religios şi ar conduce la un conflict sectant, având ca finalitate distrugea imperiul. Aceste temeri s-au adâncit în 1870 odata cu crearea Partidului Catolic de Centru, format pentru a reprezenta interesele politice ale catolicilor.

Într-un sens mai profund, Königgrätz şi Sedan au fost înfrângeri pentru catolici. Aceste bătălii au îngropat toate şansele unei Grossdeutschland (Germania Mare) în care Austria catolică ar fi fost o contrapondere la predominanta Prusie protestantă sau a unei constituţii care ar fi conferit autonomie Bisericii Romano-Catolice. La 21 ianuarie 1870, Primul Consiliu al Vaticanului în Roma a afirmat importanţa controlului Bisericii asupra educaţiei. Apoi, la 24 aprilie, Consiliul a promulgat celebrul Decret de Infailibilitatea Papală. Pius al IX-a a făcut din religie o problemă majoră în Germania atunci când a scris Programa de Erori, programă ce se opunea cooperării cu protestantismul şi rezista puterii de stat. Bismarck a insistat asupra faptului că toţi germanii trebuie să accepte întâietatea statului german, nu a bisericii. Otto von Bismarck a răspuns la această ameninţare prin declanşarea unor serii de legi destinate să reducă puterea Bisericii şi să elimine capacitatea sa de a indoctrina cetăţenii germani prin punerea şcolilor sub supraveghere statului.

În 1871, guvernul imperial a adoptat legile ce interziceau utilizarea amvoanelor (mic balcon în biserică de unde se citeşte evanghelia şi se predică) de către preoţi, pentru a discuta despre politică, expulzarea ordinului iezuit din Germania şi epurarea învaţătorilor religioşi din instituţiile de învăţământ de stat. În luna mai 1873, aşa-numitele Legi Falk, extindeau controlul statului asupra clerului prin reglementarea hirotonirii preoţilor, împuternicirea căsătoriei civile şi acordarea instituţiilor de stat unor puteri disciplinare asupra Bisericii. Preoţii şi episcopii care refuzau să se conformeze riscau arestarea sau expulzarea din Germania. Spre deosebire de vechile persecuţii din Roma antică reglementările Kulturkampfului evita o confruntare directă cu convingerile religioase. De altfel guvernul prusac a rupt legăturile diplomatice cu Sfântul Scaun. O consecinţă majoră a legislaţiei Kulturkampfului a fost preţul greu plătit de Biserica Romană prin decimarea clerului şi înstrăinarea veniturilor.

O combinaţie de rezistenţă acerbă a catolicilor la aceste măsuri, cel mai vizibil exprimată prin dublarea locurilor Partidului de Centru Catolic în alegerile Reichstagului din 1874 l-au forţat pe Bismarck să-şi revizuiască atitudinea sa anti-catolică. Dorind să se asigure de sprijinul Partidului de Centru în campania sa anti-socialistă şi de o creştere a tarifelor de import concepute pentru a proteja politica sa de baza, Bismarck a început treptat revocarea legilor anti-catolice. Acest proces a fost facilitat de moartea lui Papa Pius al IX-lea şi ascensiunea unui papă mai împăciuitor Leo XIII în 1878.

Categories: Istoria Germaniei

Planul Tirpitz

Alfred von Tirpitz sa născut la 19 martie 1849 în micul oraş Kustrin în partea de est a Prusiei. Fiul unui judecător, el sa alăturat Marinei Prusace în 1865 şi în curând a făcut o carieră strălucită. În 1880 a fost responsabil pentru dezvoltarea unei noi torpile. În 1891 a devenit şef de personal al staţiei navale din Marea Baltică. Spre deosebire de mulţi dintre camarazii săi mai în vârstă. Tirpitz avea un concept clar asupra politicii si strategiei navale, fapt ce i-a atras atenţia noului Kaiser, Wilhelm al-II-lea, el însuşi un pasionat de marină. Tirpitz era profund convins că istoria a dovedit că puterea navală este o condiţie prealabilă pentru prestigiul, bunăstarea, stabilitatea socială a Imperiului German în secolul XX. În 1897, Wilhelm al-II-lea l-a pus responsabil de Biroul Flotei Marine a Reichului unde a avut de a face cu bugetul naval şi cu obţinerea de resurse financiare pentru o extindere planificată a marinei.

Acest plan făcea parte din stategia de Weltpolitik (politica globală) a Kaiserului Wilhelm al-II-lea, chemând la o extindere ambiţioasă a Marinei Imperiale Germane. În sens îngust planul presupunea înlocuirea navelor vechi şi construirea altora noi. În acest scop, Tirpitz şi echipa sa de ofiţeri navali au organizat în aşa fel încât, vechile cuirasate şi crucişătoare veneau pentru înlocuire într-o secvenţă de două pe an. Cu toate acestea, ambiţia lui Tirpitz a fost de a lansa trei nave pe an. În consecinţă, o navă nouă era adăugată la cele 2 înlocuiri, rezultând în ceea ce urma să fie numit un “3-tempo” anual. Aceste 3 nave urmau să fie înlocuite din nou după 20 de ani, producându-se între timp o flotă de 60 de nave mari.

În iunie 1898 Reichstag-ul a promulgat Prima Lege a Marinei de Război, care stabilea o flotă militară constând din doua escadroane militare şi cel mai important asigura construcţia continuă a flotei. Mai important, el a decis să urmeze exemplul Marii Britanii şi să înceapă construirea navelor de luptă de tipul Dreadnought, care abandona avantajul cantitativ în numărul de nave pentru superioritatea calitativă a puterii de foc. Principalul sprijin al lui Tirpitz a venit din partea burgheziei comerciale şi a celei industriale, ai căror ochi erau axaţi pe pieţele mondiale, colonii, în special din organizaţii din clasa de mijloc precum: Wehrverein (Liga Apărării), Alldeutscher Verband (Liga Pangermană), Deutsche Kolonialgeselischaft (Asociaţia Colonială Germană) şi Zentralverband deutscher Industrieller (Asociaţia Centrală a Industriaşilor germani).

Desi Germania rămăsese cu mult în urma Marii Britanii la totalul navelor de război în anul 1890, secretarul marinei, amiralul Alfred von Tirpitz realizase “conceptul de risc” (Risikogedanke) care i-a dat speranţă Kaiserului. Pornind de la concluzia că îmbunataţirile constante în metalurgie, explozibili chimici şi arme vor face marinile curente învechite, el era de părere că marina germană ar putea să o depăşească pe cea britanică într-o generaţie prin construirea a trei cuirasate şi a două crucişătoare în 1898, rezultând o flotă de şaizeci de cuirasate de linie şi patruzeci de crucişătoare în 1918.

Tirpitz a apreciat în continuare că britanicii, împovăraţi cu angajamentle globale vor trebui să construiască nouăzeci de cuirasate şi aproape la fel de multe crucişătoare în aceeaşi perioadă, doar pentru a ţine pasul. Şi chiar cu nouăzeci de cuirasate, Tirpitz era sigur că britanicii nu ar îndrăzni să provoace o marină germană de şaizeci de nave, pentru că riscul ar fi prea mare. Ameniţându-i pe britanici cu un raport de 2:3, Tirpitz urmărea obligarea Londrei să accepte paşnic un imperiu german de peste mări. Tirpitz şi Kaiser Wilhelm au presupus că britanicii îi vor invita într-un “sistem al balanţei globale” în care britanicii vor sprijini activ aspiraţiile coloniale germane.

Categories: Istoria Germaniei
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.